Mihai Neşu a părăsit ieri clinica De Hoogstraat şi va continua recuperarea în locuinţa sa din Utrecht
În living are un geam mare, cît un perete. Acolo era locul său favorit înainte de accident şi acolo va fi şi acum.
Doar că livingul a devenit şi dormitor pentru Mihai Neşu, fotbalistul accidentat pe 10 mai 2011 şi care s-a externat ieri, după 195 de zile prin spitale şi clinici de recuperare. A revenit în casa din Utrecht, modificată între timp, încă nu cu toate cele necesare, “lumea se mişcă mai lent pe aici, timpul are o altă valoare”, spune Mihai.
“Abia aştept să pornesc fundaţia”, zice, amuzat el însuşi de cuvintele corporatiste de care uzează… “planuri”… “obiective”… Era cucerit de spiritul olandez încă dinainte de drama care i-a schimbat viaţa, acum a devenit şi mai ataşat de precizie, de promisiuni ţinute, de linia drumului drept.
Pe vremuri, un coleg de la Gazetă l-a surprins într-un turneu de pregătire al Stelei cum îşi nota minutele de roaming pe telefon, ca să nu-şi depăşească creditul. “Adevărul e că, într-un fel, am fost mereu un fotbalist atipic”, zice Mihai, un Mihai care începe o nouă viaţă, calculîndu-şi resursele, timpul şi “obiectivele fundaţiei”.
Un fotbalist atipic? Probabil. Unii oameni au spus că interviul său din clinică a făcut mai multe servicii ideii de sport şi fotbalului în sine decît victoriile din teren ale multor echipe. Publicul a cunoscut din altă perspectivă sufletul şi mintea unui fotbalist de performanţă.
E răcoare acasă? În Olanda s-a făcut frig de două luni. “Nu, e bine acasă. La spital mai puneam o căciulă pe cap, ai văzut, salonul era cam mare şi nu puteam controla temperatura”, povesteşte. Într-una dintre seri am vorbit cu el cînd doar buzele cu care apela telefonul îi rămăseseră afară, dincolo de fularul şi de fesul puse de o asistentă la rugămintea lui. Variaţiile cald-rece ale organismului se joacă în continuare cu Mihai, după un ritm care i-a devenit aproape amic.
“Friday night lights”
Schimbările din starea sănătăţii nu sînt spectaculoase. Lucrează la mişcările mîinii drepte, singura pe care o poate urni parţial. Va naviga pe net şi se va uita la filme, îi place serialul “Friday night lights”, o producţie NBC despre o echipă de fotbal american dintr-un orăşel texan.
“Ai văzut? Tipul se accidentează chiar în primul episod exact ca mine”. Tipul e vedeta formaţiei, băiatul exemplar care ajunge într-un scaun cu rotile în urma unei izbituri pe teren, se deprimă în faţa ghinionului teribil şi începe să-şi trăiască noua poveste învăţînd să reziste de la oameni ca el. Oameni care nu-l iau cu uşurelul, ci îl tratează cu bărbăţie, fără iluzia moşmondelii, exact ceea ce aşteaptă şi Mihai de la ceilalţi. Seria TV e, într-adevăr, tare, “sînt multe lucruri acolo din care ar putea învăţa şi antrenorii şi conducătorii noştri”. Apropo, îl interesează şi “cum se scot banii pentru construcţia stadioanelor, au făcut şi la noi săli de fitness, restaurante sau magazine în incinta noilor arene?”. Lasă că-ţi povestim!
Va dormi, va mînca, în zilele bune “bag viteză cu scaunul pînă în centrul oraşului”, îşi va face recuperarea şi pe primul loc va pune fundaţia sau poate, cine ştie, Fundaţia, ca în seria lui Asimov, o mică lume trimisă salvator la celălalt capăt al spaţiului. O lume în care să se grupeze ceea ce avem mai valoros şi mai uman în noi.
Se lasă noaptea umedă în Utrecht, la capătul unei Europe care se gîndeşte tot mai mult la viteze diferite şi la secesiune monetară. Noi, românii, nici n-am ajuns acolo şi aflăm că trebuie să ne despărţim. Noroc că ştim pe cineva care tocmai îşi bate capul cu o fundaţie, un spaţiu mic, gîndit ca un refugiu pentru necazurile şi speranţele celor loviţi de soartă.
